Transparenţă

faceless

Mă-ntreb de ce n-am inventat o oglindă pentru suflet.

Cum altfel am putea noi, oamenii, a-l vedea?

Chiar de ne-am deschide inima încet,

Cum am putea, în cuvinte, descrie ce e in ea?

Mă întreb, de ce în apa limpede nu ne-am putea vedea

Reflexia gândurilor necuvântătoare?

Probabil pentru că atunci i-am schimba naturii firea

Şi chiar mările ar deveni şuvoaie curgătoare.

Aş vrea să-mi poarte vântul strigătele inimii,

Tumultul ce-mi cuprinde pieptul.

Să-l spună-n simfonii duioase multimii,

Ca altii să-mi descrie aspectul.

Dar noi suntem doar imagini, doar suflete cu măşti

Reflexia diforma a vieţii ce-o trăim în noi,

Ne animă fiori ai transparenţei şi frica de-a fi goi.

Medicament de inimă

mechanic_heart_by_saintful-d4rl584Ciudat că doctorii susţin că inima e un muşchi care pompează sânge. Nu am simţit-o niciodată aşa. A mea sunt sigur că nu e doar atât. Nu e nici ca în desenele pe care le făceam de mici. Nu e roşie, a mea e mai degrabă albastră. Închisă ca profunzimea mării. Nu îi ştiu exact forma, dar e puţin ciobită în părţi şi ce e mai rău, nu am ciobit-o eu. Ca atunci când eram copil şi alţii îmi stricau jucăriile. Devii adult şi dai de alţii care îţi strică inima. La început mă gândeam să o înlocuiesc. Poate cu una puţin mai dură, să nu se spargă aşa uşor. Sau poate una mai mică, să nu o vadă oricine. Până la urmă am decis să o păstrez, mai sunt şi alţii care au inimi zdrobite. Am vopsit-o totusi şi am şlefuit-o puţin să nu se taie nimeni în ea. I-am dat culori de veşnicie că am vrut un design unic. Acum arată mult mai bine. Îmi aduc aminte de mama care îmi spunea că am o inimă mare. Cine s-a găsit să vorbească! Tocmai mama, care are inima mai mare ca a mea!  Poate e şi a mea mare şi uneori nu o pot stăpâni, dar unde era să bag tot ce am strâns. Cu toate astea, cum spuneam, am aceaşi problemă ca şi Blaga: spaţiul pare îngust, în special atunci când simt. “Pământule larg fii trunchiul meu,/ Fii pieptul acestei năpraznice inimi.”. Dar dacă mi-e greu cu a mea inimă, mereu m-am gândit oare cum reuşeşte Dumnezeu să facă faţă? Poate de asta Dumnezeu e duh şi nu şi trup, altfel cum ar încăpea aşa o inimă. Ce trup sa fie acela oare? Chiar, oare ce trup? Ce trup avea oare Hristos? Pe lângă inima lui a mea e minusculă. Mereu mi-am dorit aşa o inimă. N-am gasit-o în vitrinele noastre. Dar se spune că ar fi scumpă, mai toţi care au avut-o şi-au dat viaţa pentru ea.

În sfârşit, ceea ce mi s-ar părea interesant ar fi dacă ne-am întalni mai mulţi şi ne-am deschide inimile. Mereu mi-a plăcut acea sfială când făceam asta între prieteni. Totuşi ce spun? Noi nu arătăm inimile oricui, altfel şi-ar pierde farmecul.  Acel caracter intim îl face pe celalalt să realizeze că e important. Că în inima ta, pe undeva, e şi o amintire cu el.

N-aş vrea să vorbesc despre frângeri de inimi. Cu toţi am trecut pe aici. Am frânt şi ni s-au frânt inimi. Cu toţi ştim “sentimentul”. Nu şti ce să faci, cu ce să o repari. Parcă nimic nu mai face faţă. O bandajezi cu un scoci ieftin şi te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. O ascunzi bine, n-ai vrea să afle cineva. Pentru unii e greu acest fapt. Mai ales în faţa prietenilor e greu să o ascunzi.

Cu toate problemele astea parcă aş vrea un manual de instrucţiuni. Nu aveţi din întâmplare unul? A mea a venit fără.

Frângeri de pesimisme

A mai trecut un an. Mi-am facut cu greu curaj să scriu despre asta. Mare parte din lucrurile pe care mi le-am propus anul trecut nu am reuşit să le ating nici măcar parţial. Poate pentru că mi-am propus prea multe, poate pentru că nu mă pot conforma unor standarde chiar impuse de mine sau poate datorită infidelităţii umane faţă de “eu”. Cu toţi ne lăsăm la un moment dat sinele în urmă. Tot ce simţim, ce năzuim, paradigme, oameni, cărţi, admiraţii, fericiri sau suferinţe toate trec, toate se schimbă şi o numim maturizare. Devii astfel compusul instabil al unei vieţi de hazard.

A mai trecut un an, va trebui să îmi construiesc planul pe acest an. Îmi propun priorităţi, dar sub ce standard? Care este scopul final? De ce ar trebui să citesc, să mă bucur, să experimentez, să îndeplinesc aşteptări?

A mai trecut un an, mă bântuie gândul altcuiva: “Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul unde răsare din nou”. Împrumut din luciditatea împăratului Solomon şi exclam şi eu “Vanitas vanitatum”. Pesimismul ce îmi cuprinde mintea devine cel ce îmi construieşte lumea. Şi în faţa unei astfel de lumi nu poţi decât să te abandonezi în valurile inerţiei. În faţa pesimismului Schopenhauerian a lui Cioran răspunsul lui Ţuţea era divinul. În umbra transcendentului lumea capătă un sens. Poate nu unul clar, poate abstract, însă îmi lucesc ochii întrezărind speranţa. “Poftesc la tine, Doamne.”, e strigătul din mine. Aş încheia cu versurile unui psalm a lui Arghezi:  „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: esti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”…

…”Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” ”

Univers finit

Mintea mea e cuibul unui univers de ganduri,

Stele se nasc azi si mor maine,

Moarte de vise, omeniri invinse induri

De varste nespuse in mine.

Si nu stiu cand s-au nascut si de unde,

De-s eu creator demiurg.

Ce dumnezeu nu-si poate patrunde

Taina creatiei facute?

Si ma avant in colturi necunoscute –

Cotloane uitate de ani –

Caut un soare al unei inimi arzande

Miracol s-aprinda in ochii-mi umani.

Dar ce sclipiri in haosul rece al mintii

Si ce ratiuni sa desfac

Cand orice incercare de cale a vietii

Timpul meschin a schimbat?

Imi doresc doar o stea s-o pot a vedea

Si apoi topindu-ma-n lacrimi,

Zburand inspre ea,

S-o ating in cea din urma suflare a mea.

Dar poate nu-i universul acesta raspunsul,

Poate ca-I alt univers departat.

Sau poate el le cuprinde pe toate

Si el e raspunsul mult cautat.

Watson sau Redescoperirea elementarului

dr.Watson

Fără a realiza, zidesc în mine însumi un personaj sinistru, o fire non-consormistă, un caracter atât de contradictoriu. Parcă atât de neatent creat, am îngrămadit în el toate visele mele, toate dorintele a felului în care as vrea să fiu, dar şi a felului în care sunt alţii şi nu vreau să fiu sau poate nu am curaj. El e întruparea propriilor introspecţii, interpretarea fiecărei persoane întâlnite, paradigma creată din cioburi de lume. În faţa lui nu pot afirma decât ceea ce Eduard Norton spunea în filmul Fight Club “Tyler, tu esti de departe cel mai interesant prieten la porţie pe care l-am întalnit”. Alcătuit din portii de gânduri devine un ”tot” atât de inestetic, o proiecţie diformă a intrinsecului dezgolit. Şi cu toate acestea complexitatea lui se rezumă la lucrurile de bază, la elementar. E un Watson ce priveşte atent geniul – în persoana lui Sherlock – pentru care orice actiune maiestoasă, fiecare descoperire ce duce la rezolvarea cazului este “elementară”. Despre acest Watson am să fac probabil o serie de postări.

Nu ştiu când am început să îl construiesc, dar de curând mi-am adus aminte de el, mai exact de una din acele porţii.

A trebuit să dau un interviu. Ca la orice interviu, trebuia să mă vând cât mai bine. Mi-am dat seama însă că eu nu vreau să mă vând, nu vreau să încerc să arăt mai bine, ci aş vrea să arăt cum sunt defapt. Nu vreau să fiu acceptat pentru cine ar trebui să fiu, ci pentru cine sunt. Atunci a apărut Watson cu una din replicile absorbite în liceu. El, Watson, colegul meu necunoscut din primul an de liceu, este ridicat în picioare de profesor şi rugat să se prezinte şi să spună ceva despre el (hobby-uri, pasiuni et c.):

“Mă numesc Watson. Am 15 ani. Nu am nimic special, nu am niciun hobby şi nu am niciun talent.”

Şi se aşeză înapoi spre stupoarea tuturor. Un mic chicotit se auzea prin clasă şi puţină agitaţie. Era singura notă discordantă. După prezentări interminabile, după ce fiecare îşi expunea calităţile împreună cu poveştile lor de viaţa, el era singurul care recunoştea ca e om. Că el se poate cunoaşte şi nu rezuma în câteva cuvinte. Singurul dintre noi care se vedea clar: ca un tânăr pe drumul autocunoaşterii şi nu ca cel ce deja s-a cunoscut. Ce profunzime aparte într-o exprimare atât de simplă!

Desigur, umanul nu prinde la public. Omul de succes modern trebuie să poarte o mască să-şi ascundă naturaleţea neplăcută. Compromisuri de dragul de a fi acceptat. Şi totuşi, eşti cu adevărat acceptat? Nu, cel puţin nu tu cel real. Să te afişezi însă pe tine este un risc, riscul de a fi refuzat. Tu însă eşti un om de succes, nu vrei să fi refuzat şi preferi masca. Dar poate fi oare reuşita denumită succes dacă nu presupune un risc al eşecului? A biruii presupune un risc de a fi înfrânt altfel lupţi în van. Realitatea unei reuşite presupune o persoană reală, presupune umanul.

Aş încheia cu fraza celebră: “Elementary, my dear Watson.”

În loc să fiu eu…

Săptămâna asta aş vrea să împărtăşesc cu voi una din compoziţiile proprii: “În loc să fiu eu…”

 

Sentimente tacite ce nu le descifrezi,

Strigăte mute ce nu le inţelegi

Şi cad în urlet de jale tainic,

Ţipându-mi durerea amarnic.

 

Dar nimeni nu ma aude. Nici tu, nici eu.

Căci de unul din noi am auzi

Fiinţa mea plăpândă n-ar rezista şi-ar muri,

Căci vieţile noastre atârnă de tainele inimii.

 

Nu ştii? Eu nu sunt zeu să pot să spun “Eu sunt”.

De-mi spui să mă prezint, eu nu ştiu cine sunt.

Nici chiar Dumnezeu care ştie, nu-şi dezvăluie întreaga natură

Ci îţi daruieşte o vesnicie ca să descoperi din El doar o faramă.

 

Totuşi, de-aş şti cine sunt mi-ar fi mai usor.

De ce sa descopăr? Să mi se dea al meu dor.

De-ar fi asa însă, parc-as fi gol.

Să-mi expun intreagul sine deodata, în mine.

 

Oh, de-aş şti cine sunt m-aş prezenta.

De-ai şti cine sunt oare ai vrea

Să fim, în loc să fiu eu, în loc să fii tu?

Acoperă-mi inima

Acopera-mi inima

 

Nu cred că există cineva care să nu se regăsească în Psalmi. Sunt ca nişte ecouri, ca o vibraţie transmisă de la inimă la inimă şi care nu mai ţine cont nici de timp, nici de spaţiu. Nu ştiu dacă mai există o carte ca aceasta, nici chiar în scriptură. Puterea cuvintelor, complexitatea eului cuprinse într-o avalanşă a sentimentelor, totul dă puterea, nu de a înţelege cartea, ci mai degrabă de a fi înţeles de ea. “Prefă-te în locaşul furtunilor care mă strivesc”, spunea cândva Blaga. Cred că Dumnezeu a spus acelaşi lucru psalmilor, doar că a făcut referire la noi. Am început să îmi formez un reflex în ultimele zile din a citi psalmi. Îi recit cu voce tare ca şi cum inima mea nu ar auzi. Nu pot sta jos niciodată, extazul devine o forţă motrică şi mă plimb prin casă. Ce nebunie! Dar nebunia aceasta o avem toţi. Cu toţi suntem în căutarea unei inimi care să bată ca a noastră. A unei exprimări ale sentimentelor noastre, dar facută de alţii. Dacă ar fi altfel nu aţi mai citi acest blog. Simţim nevoia ca tot acest tumult să fie cuprins, să ni se “acopere inima cu ceva” ca în “Emotie de toamnă”. Dar nu cu umbra unui copac, nici măcar cu umbra ta… acopera-mi inima cu umbra lui Dumnezeu. Vă las cu câteva versete din Psalmul 94:

“De n-ar fi Domnul ajutorul meu, cât de curând ar fi sufletul meu în tăcerea morţii!

Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul!”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna.

Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.

[…] Domnul este turnul meu de scăpare, Dumnezeul meu este stânca mea de adăpost.”

Plouă

Ploaie

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.

Aşa începea poezia lui Blaga, Melancolie. Mi se pare o descriere atât de bună a amprentei pe care ploaia o are asupra fapturilor noastre plapânde. Astăzi a plouat. Iubesc ploaia. Simt că aş putea sta ore întregi în faţa geamului privind călătorii grăbiţi ce aleargă de colo până colo. Mă simt atras de parcă mi-aş privi sufletul în oglindă, iar dacă aşa arată reflexia sufletului meu, mă întreb, de ce te grăbeşti? Oare câţi trecători au fugit în tumultul vieţii mele? Astăzi însă am fost surprins, un copil s-a oprit în faţa geamului meu. Întreaga-mi făptură a fost tulburată de dansul neregulat al micuţului în băltoacă. Simţeam cum natura priveşte neputincoasă la pata de culoare ce scăpase pe tabloul alb-negru. Ce demonstraţie de putere a seninătaţii, a umanitaţii în forma ei pură! Cum ceva atât de mic poate produce un cutremur atât de puternic cât să zguduie totul din temelie? Mă simţeam prins, încătuşat în exaltarea copilului, fermecat de libertatea lui de a fi om. Ce contrast simţeam intrând în acest joc, pentru el timpul stătea în loc. Mama lui a venit repede şi l-a oprit. Liniştea a fost restaurată, natura şi-a reluat cursul, eu însă am rămas cu imaginea ce încă mă bântuie. Dacă îmi vezi sufletul liber, te rog nu-l opri. Nu-l închide în tipare de dragul liniştii.

Ceainăria Poeţilor

“Ceainăria poeţilor” este revenirea mea în blogosferă după aproximativ 3 ani. Când am renunţat aveam 17 ani. Eram atât de sigur ca pot modela sufletele oamenilor din tastatură, că gândurile mele adolescentine vor întregi gândurile cititorului şi că literele pot schimba destine. Am renunţat când am văzut că nu sunt tocmai un artist atât de bun şi am văzut în tinereţea mea cel mai mare dezavantaj. Am zis că atunci când mă voi maturiza voi reîncepe blog-ul. Mi-aduc aminte că m-am izbit de întrebarea cuiva: “Când te vei maturiza? Când vei putea spune că eşti destul de matur?”. Avea dreptate, nici acum nu pot spune că sunt destul de matur şi realizez că maturitatea nu vine neapărat cu vârsta. Reîncep activiteatea de blogger cu “Ceainăria Poeţilor”, gândindu-mă la discuţile interminabile pe care le aveam seara, la ceai, cu un prieten. Şi deşi ele se terminau, în mine se continuau. Cred că ceaiul fierbinte are o proprietate tainică de a aprinde discutiile şi de a le îngrămădii în colţurile pustii ale inimii tale. În faţa ceaiului parcă niciun gând nu poate rămâne rece.El ajunge să fie însufleţit, îţi consumă sentimente, devine poetic. Sper ca gândurile scrise aici să vă îmbrăţişeze inimile şi să nu le dea drumul decât târziu, prea târziu ca să nu schimbe ceva.